Martie–decembrie 2011: Lupta pentru majoritate...
Salutând momentul „istoric“ din 5 februarie 2011, nu aveam cum să nu remarc că înfiinţarea Uniunii Social Liberale se făcuse foarte târziu, iar această întârziere atrăsese importante costuri economice, sociale şi politice. În martie 2011, opoziţia parlamentară era mult mai fragilă decât cu un an înainte. Sunt convins şi astăzi că, dacă după apelul meu din 28 ianuarie 2010, PSD, PNL şi PC s-ar fi mobilizat şi am fi reuşit să înfiinţăm USL până în mai 2010, Traian Băsescu ori nu ar mai fi îndrăznit să propună tăierile de salarii, impozitările ilegale de pensii şi creşterea iresponsabilă a nivelului TVA, ori, dacă ar fi făcut-o, guvernul PDL ar fi fost demis încă din iunie 2010.
În schimb, lăsând să treacă un an în care exodul deputaţilor şi senatorilor opoziţiei către putere a continuat în ritm alert, ponderea parlamentară a celor trei partide din Uniunea Social Liberală scăzuse foarte mult. De altfel, voturile obţinute de moţiunile de cenzură depuse în anul 2010 demonstrau obiectiv această involuţie (228 de voturi în iunie; 219 în octombrie; 190 în decembrie). În consecinţă, miza imediată o reprezenta consolidarea parlamentară. Şi am acţionat în două direcţii: (i.) discuţii directe cu senatorii şi deputaţii PDL sau independenţi care îşi exprimau intenţia de a se alătura opoziţiei şi (ii.) prezentarea publică, folosind calcule matematice transparente, a dezastrului electoral cu care urma să se confrunte PDL în urma formării USL, în condiţiile particularităţilor sistemului de vot uninominal.
„Transferurile“ parlamentare au generat o serie întreagă de mituri, cele mai multe concentrându-se pe avantajele şi/sau presiunile care îl determinau pe un senator sau pe un deputat să plece din formaţiunea pe listele căreia a candidat. De regulă, transferurile se fac dinspre opoziţie spre putere pentru că doar cei aflaţi la guvernare pot oferi beneficii suficient de tentante pentru a declanşa un asemenea demers.