Februarie–mai 2012: De la Ungureanu cel Scurt la Ponta cel Tânăr...
La 9 februarie 2012, după doar trei zile de la demisia lui Emil Boc, premierul desemnat Mihai Răzvan Ungureanu şi echipa sa guvernamentală primeau votul de încredere din partea majorităţii parlamentare formate din PDL, UNPR, UDMR şi Minorităţile Naţionale.
Traian Băsescu l-a nominalizat pentru funcţia de prim-ministru pe domnul Ungureanu, în acel moment Directorul Serviciului de Informaţii Externe, la foarte scurt timp după anunţul retragerii domnului Boc, lăsând de înţeles că soluţia era discutată încă de la finalul anului anterior. În teorie, preşedintele se grăbea cu folos, încercând să îngroape cât mai rapid ecourile sociale ale protestelor din ianuarie şi să îşi creeze o platformă guvernamentală cu o aparentă independenţă.
De altfel, menirea evidentă a noului executiv era aceea de a ascunde vechiul sistem de putere sub o imagine nouă, cei mai mulţi miniştri fiind tineri din eşaloanele doi şi trei ale Partidului Democrat Liberal, susţinuţi pe funcţii de colegii lor mai grei şi mai compromişi. În lipsa parlamentarilor opoziţiei, Cabinetul Ungureanu a primit 237 de voturi pentru învestitură, depăşind cu 4 limita minimă care îi era necesară (233, 50% plus 1).
În contextul acelei zile am publicat pe blog un scurt comentariu, punctând inconsistenţa schimbării şi a noii echipe guvernamentale: „În noul guvern, pe care l-am putea numi Guvernul Dolly, în memoria primului mamifer clonat – oaia Dolly, aproape fiecare ministru formal, propus de PDL, este o clonă a «mentorului» politic care l-a promovat şi care îi va «coordona» activitatea. Astfel, (...) România va avea, concomitent, două guverne: unul formal, altul real. În acest ritm, în curând, numărul miniştrilor PDL va fi mai mare decât al alegătorilor acestui partid“. Dincolo de ironiile de moment, întreaga situaţie devenise ridicolă în condiţiile în care era evident că, înlocuindu-l pe
