Martie–iulie 2010: Inconsistenţa opoziţiei parlamentare. Măsurile antisociale. Reacţia civică
A fost, poate, cea mai confuză perioadă din istoria recentă a României.
În prima etapă de după congresele din 2010, PSD şi PNL au intrat, aşa cum era de aşteptat, într-un soi de rivalitate, confirmând temerile pe care le exprimasem încă din ianuarie 2010: PNL şi PSD riscă să macine în gol bruma de resurse de care mai dispun pentru a se impune drept, imense realizări, „principal partid de opoziţie“ sau „cel mai activ partid de opoziţie“.
Astfel, la 1 martie 2010, noul preşedinte PSD declara: „De astăzi intrăm din nou în rolul de principal partid al opoziţiei, care are rolul de a oferi alternative la guvernare“. Poziţia sa era, în egală măsură, şi corectă, şi necesară... Trebuia să-şi confirme noul statut şi să-şi mobilizeze propriul partid. Dar, pe de altă parte, asemenea declaraţii încurajau tendinţa unei concurenţe în interiorul opoziţiei. De altfel, după doar câteva zile, Crin Antonescu – cu ocazia realegerii sale în fruntea PNL, într-un Congres foarte liniştit în care şi-a confirmat deplin anvergura – declara la rândul său că îşi doreşte ca PNL să devină suficient de puternic, încât să nu mai fie obligat să accepte alianţe cu PSD sau cu PDL pentru a intra la guvernare. Concret, domnul Antonescu a spus explicit: „PNL nu trebuie să rămână un partid de rangul doi!...“, ci trebuie să se transforme „dintr-un partid important, dar dependent de conjuncturi, într-un partid major“.
Într-un asemenea context, s-ar fi putut crede că ideea realizării unei mari alianţe într-un interval relativ scurt de timp devenea imposibilă. Dar era doar o aparenţă.
Pe de o parte, eu înţelegeam că acest tip de declaraţii sunt, mai degrabă, pentru uz intern, utile celor doi lideri pentru a-şi consolida
